Capitolul 1: Cine sunt Eu?Dar EI?

Posted By on 2 aprilie 2020

Eu sunt EU. Sunt o iubită cu foarte multe probleme, așa cum obișnuia să-mi spună EL. Am douăzeci și doi de ani și n-am făcut prea multe cu viața mea până acum. Spun ”nu prea multe”, să nu spun că iubesc de când mă știu. Aparent, sunt o fată foarte iubăreață. Nu prea mă știu rezistând fără iubire. Culmea, asta vine din partea aceleiași fete care crede că iubirea este cea mai bună reprezentare a masochismului.

Nu sunt un exemplar al frumuseții rare, dar îmi place să cred că am ce-mi trebuie. Cel puțin așa mi s-a spus. Sincer, nu știu dacă se referă la fundul bombat, buzele cărnoase care chipurile, sunt primele lucruri pe care un bărbat le observă la mine, sau la personalitatea tăioasă cu care m-am pricopsit de-a lungul anilor. Ah, da misoginii… găsesc câte o întrebuințare pornografică oricărei atu pe care o fată îl deține. Și știți ce? Iubesc misoginii! Și ador depravații. De fapt, iubesc bărbații. Asta fac de când mă știu. Tot de când mă știu, ii dezbrac. Mai întâi din priviri și apoi, la propriu.

Întotdeauna m-am întrebat de ce dracu` mă simt atât de bine, făcând rău. Și nu trebuie să fii filosof să știi că tot ce e interzis e palpitant, dar… eu mi-am facut un hobby din a-mi ruina viața și a trăi la limită fiecare secundă. M-am tot gândit că starea asta a mea de ”depravare” acută o să-mi aducă sfârșitul. Și ghiciți ce, chiar am avut dreptate!

Dar să-ncep cu începutul. Se făcea că eram…

Într-o seară plictisitoare peste măsura agreabilă de o fată de 19 ani, am decis (toate idioțeniile vieții le-am făcut la plictiseală) să ies în oraș pentru ceva ilegal, scandalos sau măcar enervant. Am luat-o la pachet pe ”BFF” și am sunat un prieten să-mi dea răspunsul la întrebare.

– Hey, am ajuns în oraș! Unde și când ieșim?

– O, lume nouă! Ieșim când vrei, unde îți poftește inima.

– Ok, Mrs. Maria e cu noi, să știi.

– No problemo. Vin și eu cu cineva.

Tocuri, rochiță scurtă, decoltată, hm… da, totul e la locul lui. Să vedem ce iese. Mă enervează la culme că-mi sună telefonul non-stop! E iubitul meu de la București. Mda, nu știu din ce motiv e încă peisaj! Ah da, mi-am amintit. E ziarist, iar eu am nevoie de tot sprijinul din lume dacă vreau să pătrund în mass-media românească. Ok, n-ar fi prea greu să-l fac să-mi dea pace câteva ore, suficiente să răzbat plictiseala. Și uite-l pe băiatul cu răspunsul. Punctual, a venit să mă cuteze de la plictiseala necruțătoare.

-Bunăăă! Dă să te pup!

Mă urc în spate, făcându-l pe săracul băiat să-și sucească gâtul de pe scaunul din dreapta ca să-mi răspundă la salut, corespunzător.

-El este prietenul meu, Matei! Ea este Ariana!

-Îmi pare bine, Matei! Răspund –a se reține- sfioasă! Asta în timp ce examinam muntele de om de la volan, care se întoarce pentru a-mi strânge mâna. Ok, deja m-am panicat. Voiam ceva palpitant dar nu voiam să-ntâlnesc un gibon cu ceafa lată, cânducând un BMW seria 5, care se mai dă și prietenos.

-Ariana, așadar… Încântat, de asemenea!

-Să mergem să o luăm și pe Maria (BFF), zic!

Maria stătea într-un sat de lângă orașul nostru. Noi două, pe lângă faptul că am fost colege de clasă în liceu, locuiam împreună pe perioada facultății. Ea era studentă la Limbi și Literaturi Străine iar eu la Litere. Ah da, ce vremuri… profesoara din mine… ce s-a mai zbătut să se nască! Hm, n-a mers treaba. A suferit un avort spontan după primul an, dar asta-i altă poveste. Să revenim! Ne îndreptam spre Maria, iar eu reușisem chiar să și tac, acolo, pe bancheta din spate. În cele din urmă, am ajuns la ea și odată ajunsă în mașină, pulsul mi-a revenit la normal. Știam că idioțeniile facute-n doi, atrage divizarea responsabilități pentru cele ispășite.

Am dat tura de rigoare, sau poate chiar turile și ne-am oprit într-o cafenea, recent deschisă, numită Rai. Pfu, mă simțeam atât de păgână în locul acela încât am vrut să răzbat doar cu suc. Ne-am așezat strategic, eu și Maria pe canapea, Matei și băiatul în fața noastră. Acum că-l vedeam la oareșcare lumină, nu mi se mai parea gibon dar capul cu siguranță îl avea mare. Ne-am lansat la discuții și timpul petrecut era chiar suportabil, pe alocuri întrerupt de intervențiile suspicioase ale ziaristului-iubit-lăsat în București. O primă remarcă m-a făcut să-l ațintesc cu privirea mai mult decât aș fi făcut-o în mod normal.

-Povestește-ne despre iubitul tău, a spus Matei.

-Pe scurt (de fapt, la trei săptămâni petrecute împreună n-avea ce să fie lung), el e ziarist, suntem împreună de puțin timp dar avem o relație sudată.

Nici măcar nu știam ce-i aia. Relațiile mele de vreun an, încoace, nu depășeau trei săptămâni.

-Adică?

-Adică, (vizibil iritată că trebuie să-i aloc iubitului prea mult timp de omagiere) deja mi-a propus să ne mutăm împreună. De exemplu, mâine, după ce ajung la București, vom merge împreună la un grătar făcut de părinții lui, pentru a-i cunoaște.

-Hm, ați început repede, o să se termine rapid!

Din secunda în care a finalizat replica asta, l-am disprețuit cumplit. Eram conștientă de lipsa importanței iubitului meu și mai ales, de faptul că nu aș fi fost în stare să nutresc vreun sentiment pentru el, însă cu câta nonșalanță și siguranță de sine mi-a spus-o Matei. M-a atacat grav. Eram în stare să-l contrazic și la faptul că rochia mea era de culoare gri, deși chiar așa era.

Pentru una dintre puținele ori din viața mea, am preferat să pastrez tăcerea în următoarele zeci de minute și să trimit sms-uri lipsite de esență iubitului non-existent doar pentru a face altceva decât să privesc asemenea personalitate arogantă. Subconștient, deja avea un meci câștigat cu mine. Siguranță de sine, vorbe tăioase, aroganță și atitudine de atotștiutor, eram clar, făcută terci la nivel înalt. Totodată, eram furioasă că nu-l găseam nici măcar plăcut văzului, dar urechile mele erau atât de încântate de ceea ce auzeau, încât am preferat să stau cu ochii în telefon minim o oră.

Pentru câteva momente, auzeam cum discuția se mutase în terenul Mariei. Era interogată despre relația de câteva luni pe care o finalizase cu puțin timp în urmă. Băiatul și Matei încercau să se amuze pe seama Mariei, care din când în când, schița câte un suspin la adresa fostului.

În cele din urmă, în Rai lucrurile aveau să se sfârșească. În scurt timp, eram în mașină, ne îndreptam spre club, spre fericirea mea, unde aveam doar să-l privesc pe Matei și să nu-mi doresc să merg mai departe. Așa a fost. Am ajuns în club, ne-am fâstâcit pe două-trei acorduri și apoi am obosit. L-am surprins uitându-se la amândouă. Ne analiza și apoi vorbea cu băiatul, care fusese în fond drăguț că a încercat să schimbe cu ceva Sâmbăta mea de 24 aprilie 2010.

Mesajele cu ziaristul curgeau, vorbele lui Matei în mintea mea, de asemenea. Abia așteptam să schițeze vreunul un gest de retragere. După câteva ore am decis să plecăm. În drum spre mașină, aud:

– Și, v-ați despărțit deja?

Mi se părea incredibil de enervantă siguranța sa.

-Nu, Nostradamus, nu s-a finalizat și nici nu se va întâmpla prea curând.

Știam că am mințit, însă în fond nu avea de unde se afle dacă se întâmpla sau nu, asta. În momentul ăla m-am simțit bătută la propriul joc. Nu puteam lăsa lucrurile așa.

-Hai să o ducem pe Maria, spun.

Lucru care se întâmplă, și spre ghinionul meu lucrurile devin mai greu de suportat în lipsa ei. Prietenul nu avea de gând să vrea acasă încât să rămân singură cu Matei așa că am inventat o subită nevoie de prăjituri de cofetărie. Vorbim de o aroganță majoră, într-un oraș cu două cofetării deschise câte șase ore pe zi. L-am văzut interesat să mă satisfacă. După două-trei ture de plimbat cu mașina prin fața magazinelor deschise non-stop, am reușit să-l fac pe prieten să vrea acasă.

-Să ai grijă de Ariana, Matei. Du-o acasă!

-Stai fără grijă. Vrea savarină fata, savarină cautăm. Râde cu subânțeles, apoi spune: Hai fată, în față!

Știam că am o singură șansă să răzbat. Să-mi las docilitatea la o parte și să preiau frâiele.

-Acum că mă gândesc, știu eu un loc unde aș putea să găsesc prăjiturile la care râvnesc.

În fond, trebuia să continuu șarada, doar intențiile mele nu puteau fi dezvăluite. Cel puțin, încă nu. Ajungem la respectivul magazin, mă aprovizionez cu niște produse de panificație pe care nu le-aș fi mâncat în veci și mă dau satisfăcută de ceea ce am găsit.

– Ți-e somn? Îl întreb.

– Nu, încă, spune el parcă citindu-mi planurile de pe față. Îți place viteza?

– Da.

– Nu e bună fată, poate chiar și să ucidă.

Îmi spunea asta în timp ce accelera pe Dn, spre ieșire din oraș. Simțeam cum nu aveam nicio putere să aduc planul de joc pe terenul meu.

-Ce zodie ești? Îl întreb, în speranța de a căpăta înformații în folosul misiunii mele.

-Scorpion.

-Mda, trebuia să-mi dau seama.

Îi spuneam asta și practic simțeam cum neuronii mei o iau la vale. Eu, balanța veritabilă, eram un mic preșuleț în fața unui scorpion pentru care aveam ciudată senzație și dorință de venerare.

-De ce spui asta? Mă întreabă Matei.

-Doi foști iubiți de ai mei au fost scorpioni și au avut mare impact asupra mea. Adică, vreau să spun că… au avut o personalitate bine pronunțată și am putut observa și la tine câteva trăsături specifice scorpionilor.

Pe cine încercam să mint, n-am idee, căci se observa de la kilometrii întregi faptul că mă făcusem mică în scaunul din dreapta. Pe bune, dacă mă străduiam puteam să mă preling pe scaun. Spre surprinderea dar și norocul meu, schimbă subiectul. Trece vertiginos de la discuția de ”am ghicit eu în stele” la întrebări despre Maria și fostul ei. Pesemne, îi atrăsese atenția iar eu, magnetizată de personalitatea lui nici nu observasem. În fond, cu ea purtase atâtea discuții în cafenea, eu eram ascunsă după un telefon. Eram furioasă și indecisă. Furioasă că nu i-am dat suficientă atenție și contrariată că sunt geloasă pe atenția unuia pe care nu-l găsesc nici măcar plăcut văzului. În cele din urmă, l-am rugat să mă ducă acasă. Și așa a făcut. Am ajuns acasă cu convingerea că-s înfrântă de orgoliul meu dar și de atracția permanentă de oameni aroganți. Adică, cum puteam eu să fiu atrasă de un om pe care nu aș fi vrut să-l văd niciodată dezbracat. Și hei, asta-i gravă dacă luăm în considerare că odată chiar mă gândeam ce mărime la pantaloni poartă poștașul.

Dimineața, m-am trezit împăcată că aveam să mă duc la București pentru a mă bucura de relația mea explozivă cu ziaristul. Adică, ce putea să meargă diferit? Îmi tot repetam în timp ce-mi citeam mesajele de pe mobil că seara anterioară nici n-a existat, când găsesc unul în mod deosebit intersant…

”Îmi dai și mie numărul tău?” Pentru o clipă de inepție, mă pregăteam să răspund că nu dau numărul meu persoanelor străine, dar hei, el deja avea numărul meu, având în vedere că mesajul era primit pe telefonul meu mobil. Bineînțeles, ego-ul meu o luase razna, crezând că este Matei și mai ales că fusesem convinsă că n-are niciun interes pentru mine. În cele din urmă, reușeșc să-i replichez: ”Nu cred că ai nevoie”. La câteva secunde, mă sună. Era Matei.

-Ba da, cum să nu! Am nevoie de numărul tău să te sun pentru a te invita la cafea.

-Hm, pai nu o să fie nevoie pentru că în două ore sunt în drum spre București.

-Cu cine te duci? Merg și eu cu mașina la București, dacă…

-Nu e nevoie, am rezervat deja locurile. Dar mulțumesc!

-Atunci, cafeaua/sucul trebuie să rămână garantat pentru București.

-Desigur, vedem noi cum facem.

Nu eram încântată cu faptul că am acceptat să ies cu el așa ușor, mai ales că avea siguranța aia de sine care mă provoca non-stop să-i dezic planurile. De data asta, pur și simplu nu am putut să fac asta. Mă vedeam deja supusă. Drumul spre București deja era compromis. Mintea îmi juca feste. Voiam să-mi șterg zâmbetul tâmp de pe față, mai ales că Maria reușea să mă descoasă fără cuvinte iar Ziaristul urmă să pună la cale o reîntâlnire de zile mari.

– va urma –